Crezul nu se sfârșește cu moartea, ci cu biruința asupra ei. Cele din urmă cuvinte pe care le rostim în Crezul sunt o mărturisire plină de nădejde: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Toată credința noastră privește într-acolo — spre ziua în care Hristos va birui moartea pentru totdeauna.
Această nădejde se sprijină pe un fapt: Învierea lui Hristos. „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră”, scrie Sfântul Pavel (1 Corinteni 15, 17). Dar Hristos a înviat cu adevărat, ca „pârga celor adormiți” (1 Corinteni 15, 20) — cel dintâi rod al unui seceriș care ne cuprinde pe toți. Ceea ce s-a petrecut cu El în dimineața Paștilor este chezășia a ceea ce ni se făgăduiește și nouă.
A doua venire a Domnului
La sfârșitul veacurilor, Hristos va veni din nou, „cu slavă, să judece viii și morții”, precum mărturisim tot în Crez. Nu va mai veni smerit, în iesle, ci întru slava Sa. Despre această a doua venire Domnul ne-a poruncit să veghem, fiindcă nimeni nu știe ziua, nici ceasul. Ea nu este pricină de spaimă pentru cei ce Îl așteaptă cu dragoste, ci împlinirea a tot ceea ce nădăjduim.
Învierea trupurilor
Atunci, la glasul cel de pe urmă, toți cei morți vor învia. Nu numai sufletul, ci și trupul: același trup, dar preschimbat, nestricăcios și duhovnicesc. „Se seamănă trup stricăcios, înviază trup nestricăcios”, spune Apostolul (1 Corinteni 15, 42-44). Precum Hristos a înviat cu trupul, așa vom învia și noi. Omul întreg — suflet și trup laolaltă — va sta înaintea lui Dumnezeu, căci omul întreg a fost zidit pentru viață, nu pentru moarte.
Judecata cea de apoi
După înviere urmează Judecata cea de obște, înaintea întregii lumi. Domnul însuși ne-a descoperit temeiul ei în pilda despre despărțirea oilor de capre: vom fi judecați după dragostea arătată aproapelui. „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Cel flămând, cel străin, cel bolnav, cel din temniță — în ei Îl întâlnim, fără să știm, pe Hristos însuși. Credința fără fapte ale iubirii rămâne stearpă în ceasul acela.
Viața veacului ce va să fie
Dincolo de Judecată se deschide „viața veacului ce va să fie” — nu o simplă nemurire, ci comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Domnul o numește chiar așa: „aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17, 3). Acolo „va șterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 4). Nu va fi o odihnă fără sfârșit, plictisitoare, ci o necontenită creștere în lumină și în iubire, din slavă în slavă.
Aceasta este ținta către care ne îndreaptă tot Crezul și toată viața în Hristos. Cel ce crede, se botează și trăiește în Biserică primește încă de aici arvuna acestei bucurii. Despre chipul acestei vieți veșnice nu putem grăi pe deplin, căci „cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit... pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc” (1 Corinteni 2, 9). Ne rămâne să le așteptăm cu credință și să ne pregătim pentru ele prin fapte de iubire.