Mulți creștini sunt surprinși să afle că în istoria Bisericii nu există o singură mărturisire de credință, ci mai multe. Cele mai cunoscute sunt două: Crezul apostolic, folosit mai ales în Apus, și Crezul niceo-constantinopolitan, pe care Biserica Ortodoxă îl rostește în cult. Când vorbim astăzi despre Crezul pur și simplu, la acesta din urmă ne referim.
Crezul apostolic este o mărturisire scurtă, cu rădăcini foarte vechi, crescută din vechiul simbol de botez al Bisericii Romei. O frumoasă tradiție spune că cei doisprezece Apostoli, înainte de a se risipi în lume spre propovăduire, ar fi alcătuit împreună acest crez, fiecare adăugând câte un articol. Este o icoană grăitoare a unității apostolice, chiar dacă forma pe care o cunoaștem astăzi s-a închegat treptat, în Apus, de-a lungul primelor veacuri.
Crezul niceo-constantinopolitan s-a născut altfel: nu dintr-o tradiție, ci din chibzuința sobornicească a Bisericii întregi, adunată în Sinod. Temelia lui a fost pusă la Sinodul I ecumenic de la Niceea, în anul 325, care a mărturisit că Fiul este de o ființă cu Tatăl, împotriva ereziei ariene. Al doilea Sinod ecumenic, de la Constantinopol, în 381, l-a întregit, mai ales prin cuvintele despre Duhul Sfânt, „Domnul de viață Făcătorul”. Tot atunci au fost limpezite și mărturisirile despre Biserică, despre Botez și despre învierea morților, așa încât Crezul a căpătat forma pe care o rostim și astăzi.
Asemănări și deosebiri
Între cele două mărturisiri sunt și asemănări, și deosebiri. Amândouă urmează aceeași rânduială: credința în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, apoi în Biserică, în iertarea păcatelor și în viața veșnică. Însă Crezul apostolic este mai scurt și mai simplu, potrivit pentru mărturisirea de la Botez, pe când cel niceo-constantinopolitan cuprinde lămuriri precise, cerute de luptele împotriva ereziilor, mai ales despre dumnezeirea Fiului și a Duhului.
O deosebire de căpetenie privește un adaos apărut mai târziu în Apus. Crezul rostit în Biserica Ortodoxă mărturisește, așa cum s-a hotărât la Constantinopol, că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl”. Apusul a adăugat, cu vremea, cuvintele „și de la Fiul” — Filioque. Ortodoxia a păstrat neatins textul sobornicesc, fără acest adaos.
De ce folosește atunci Biserica Ortodoxă în cult tocmai Crezul niceo-constantinopolitan? Pentru că el nu este rodul unei evlavii, oricât de frumoase, ci glasul Bisericii întregi, întărit de două Sinoade ecumenice. El este mărturisirea la care Biserica a ajuns cu multă trudă și rugăciune, apărând-o cu prețul multor suferințe.
Aceasta nu înseamnă disprețuirea Crezului apostolic, care rămâne o comoară veche a creștinătății. Înseamnă doar că, atunci când se roagă și se împărtășește, poporul ortodox mărturisește credința cu acele cuvinte cumpănite de Părinți în chip sobornicesc. Chiar și împărțirea catehetică în douăsprezece articole ne amintește de cei doisprezece Apostoli, temelia credinței celei una. Amândouă mărturisirile ne leagă de credința cea dintâi a Bisericii, primită la un singur Botez. Astfel, cele două crezuri nu se luptă între ele, ci mărturisesc, fiecare în felul său, aceeași credință primită de la Hristos.