La patruzeci de zile după Sfintele Paști, Biserica prăznuiește Înălțarea Domnului la cer. Hristos cel înviat Se înalță de pe Muntele Măslinilor, binecuvântându-Și ucenicii, și șade de-a dreapta Tatălui.

Ce se prăznuiește

După Înviere, Mântuitorul S-a arătat vreme de patruzeci de zile ucenicilor, mâncând cu ei și vorbindu-le despre Împărăția lui Dumnezeu, ca să-i întărească în credință. La sfârșitul acestor zile i-a dus afară, spre Betania, pe Muntele Măslinilor, i-a binecuvântat și S-a înălțat la cer înaintea ochilor lor, până ce un nor L-a luat dinaintea lor. La noi, sărbătoarea este numită în popor și Ispas și se prăznuiește totdeauna joia, în a patruzecea zi de la Paști.

Temeiul scripturistic

Sfântul Evanghelist Luca istorisește Înălțarea de două ori: la sfârșitul Evangheliei sale (Luca 24, 50-53) și la începutul cărții Faptele Apostolilor (Faptele 1, 9-11). Acolo, doi bărbați în veșminte albe le vestesc Apostolilor: „Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer”. Astfel, Înălțarea este legată strâns de făgăduința celei de-a doua veniri a Domnului întru slavă.

Semnificația teologică

În Crez mărturisim că Hristos „S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”. A ședea „de-a dreapta” nu înseamnă un loc anume, ci părtășia deplină la slava și stăpânirea dumnezeiască. Minunea cea mare este că Fiul Se înalță purtând firea noastră omenească: El nu Și-a lepădat trupul luat din Fecioară, ci l-a dus întru slavă. În Hristos, omenitatea noastră este așezată în ceruri, iar firea noastră, căzută odinioară, este acum preaslăvită de-a dreapta lui Dumnezeu. Șezând de-a dreapta Tatălui, Hristos nu ne uită, ci Se roagă necontenit pentru noi ca Arhiereu veșnic, mijlocind mântuirea tuturor celor ce se apropie de Dumnezeu prin El.

Însemnătatea duhovnicească

Înălțarea nu este o despărțire, ci o nouă apropiere. Domnul le făgăduiește ucenicilor: „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. El Se înalță ca să ne pregătească loc și ca să trimită pe Duhul Sfânt Mângâietorul. Astfel, praznicul ne cheamă să ridicăm mintea și inima „sus”, spre cele cerești, unde ne este adevărata patrie și unde Hristos ne-a deschis, cel dintâi, calea. Totodată, praznicul ne umple de nădejde: dacă firea noastră a fost înălțată întru slavă, atunci și noi suntem chemați spre aceeași slavă, de vom rămâne uniți cu El prin credință și prin viețuire curată.

Înălțarea leagă bucuria Învierii de Pogorârea Sfântului Duh, care avea să urmeze peste zece zile. Ea își află locul între marile sărbători creștine ca praznic al slavei omului înnoit și înălțat în Hristos.