În inima Crezului mărturisim că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat „de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara.” Aceste cuvinte cuprind o taină uriașă: Cea din care S-a născut Hristos nu a dat naștere unui simplu om, ci lui Dumnezeu Însuși, făcut om. De aceea Biserica o numește pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu — în grecește, Theotokos.

Acest nume nu este o cinstire exagerată, ci mărturisirea dreaptă a credinței despre Fiul ei. Dacă Pruncul din brațele Mariei este cu adevărat Dumnezeu întrupat, atunci Maica Lui este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Iar cine se teme să o numească așa se leapădă, fără să vrea, de dumnezeirea lui Hristos. Despre cum S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu se poate citi și în articolul despre Întruparea Domnului.

Ce a hotărât Sinodul de la Efes

Sfântul Sinod de la Efes, ținut în anul 431, a hotărât limpede acest adevăr. În acele vremuri, unii spuneau că Fecioara ar trebui numită doar „Născătoare de om” sau, cel mult, „Născătoare de Hristos”, despărțind pe Dumnezeu de omul Iisus. Părinții adunați la Efes au respins această învățătură. Ei au mărturisit că în Hristos este o singură Persoană, Fiul lui Dumnezeu, și că Același S-a născut după trup din Fecioara.

Maica Domnului nu este izvorul dumnezeirii Fiului. Ca Dumnezeu, Fiul Se naște din veci din Tatăl, fără de mamă. Ca om, El Se naște în timp din Fecioara, fără de tată pământesc. Un singur Fiu, în două nașteri: una veșnică și dumnezeiască, alta în timp și omenească. Fecioara a dăruit firea omenească Aceluiași care era din veci Dumnezeu adevărat și om adevărat.

Pururea Fecioară și cinstirea ei

Scriptura o numește pe Maria binecuvântată între femei, iar ea însăși grăiește prin Duhul: „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Sfânta Elisabeta o întâmpină cu uimire: „de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 43). Încă din pântece, pruncul Ioan tresaltă înaintea Celui purtat de Fecioară.

Biserica mărturisește totodată că Maria a rămas pururea Fecioară: fecioară mai înainte de naștere, în naștere și după naștere. Zămislirea și nașterea nu s-au făcut după rânduiala firii, ci prin lucrarea Duhului Sfânt, întregi și neatinse. De aceea o numim Preacurată și o cinstim mai mult decât pe toți sfinții și decât cetele îngerești.

A o cinsti pe Născătoarea de Dumnezeu nu înseamnă a o pune în locul lui Dumnezeu, ci a-L slăvi pe Cel ce S-a smerit atât încât S-a făcut prunc în brațele ei. Ea este cea dintâi care a crezut și L-a purtat pe Hristos, chip al Bisericii întregi. Când o rugăm, ea nu ne oprește la sine, ci ne duce la Fiul ei, spunând și astăzi: „Faceți orice vă va spune” (Ioan 2, 5).