La începutul secolului al IV-lea, după ce Biserica ieșise din veacul prigoanelor, o dispută pornită la Alexandria a tulburat întreaga lume creștină. În inima ei stătea o întrebare pe care fiecare creștin o mărturisește astăzi când rostește Crezul: cine este cu adevărat Iisus Hristos? Un preot învățat din Alexandria, pe nume Arie, a dat un răspuns care avea să zguduie credința din temelii.

Arie (c. 256–336) propovăduia că Fiul lui Dumnezeu nu este Dumnezeu adevărat, ci cea dintâi și cea mai înaltă dintre făpturi. Formula lui a rămas în istorie: „a fost o vreme când El nu era”. Cu alte cuvinte, Fiul ar fi fost adus la ființă din nimic, mai înainte de toate veacurile, dar totuși creat. Oricât de sus L-ar fi așezat Arie, între Tatăl și Fiul rămânea o prăpastie: unul necreat, celălalt creatură.

Învățătura părea, la prima vedere, că apără unicitatea lui Dumnezeu. În realitate, ea surpa însăși mântuirea. Dacă Hristos nu este Dumnezeu adevărat, atunci pe Cruce nu Dumnezeu S-a apropiat de noi, iar în Botez și în Sfânta Împărtășanie nu ne-am uni cu viața cea dumnezeiască. Ceea ce părea o subtilitate de cuvinte atingea inima Evangheliei.

Episcopul său, Alexandru al Alexandriei, l-a mustrat, iar un sinod local l-a osândit în jurul anului 320. Dar Arie era un om cu darul vorbirii și cu prieteni puternici, între care Eusebiu de Nicomidia. El și-a răspândit ideile în cântări simple, pe care le fredonau corăbierii și negustorii, așa încât erezia s-a întins repede în tot Răsăritul. Bisericile se dezbinau, oraș după oraș.

Sinodul de la Niceea

Văzând tulburarea, împăratul Constantin cel Mare a convocat, în anul 325, la Niceea, în Bitinia, cel dintâi Sinod ecumenic. Au venit, după tradiție, 318 Părinți, mulți dintre ei purtând încă pe trup semnele pătimirilor din vremea prigoanelor. Ei au cântărit învățătura lui Arie la lumina Scripturii și a Predaniei apostolice și au osândit-o limpede.

Împotriva vorbelor meșteșugite ale lui Arie, Sinodul a mărturisit că Fiul este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut”. Pentru a închide orice portiță, Părinții au ales un cuvânt pe care arienii nu-l puteau răstălmăci: Fiul este de o ființă cu Tatăl. Astfel s-a așezat miezul Crezului pe care îl rostim și astăzi.

Osândirea de la Niceea nu a stins însă dintr-odată erezia. Vreme de aproape șaizeci de ani, arianismul a revenit sub felurite chipuri, sprijinit uneori chiar de împărați, iar apărătorii dreptei credințe au plătit scump statornicia lor. Cel dintâi dintre ei a fost Sfântul Atanasie cel Mare, care a înfruntat aproape de unul singur puterea lumii. Abia la al doilea Sinod ecumenic, de la Constantinopol, în 381, credința niceeană avea să biruie deplin.

Arianismul rămâne pentru noi o pildă limpede: adevărul despre Hristos nu este o vorbă de prisos, ci însăși temelia mântuirii. De aceea Biserica a vegheat cu atâta osârdie asupra fiecărui cuvânt al Crezului.