Puține vieți s-au împletit atât de strâns cu istoria unei mărturisiri de credință precum viața Sfântului Atanasie cel Mare. Aproape tot ceea ce înțelegem astăzi când rostim Crezul despre dumnezeirea Fiului a fost apărat, în ceasuri de mare primejdie, de acest ierarh neînfricat al Alexandriei.

Atanasie s-a născut în Alexandria în jurul anului 296. Tânăr arhidiacon, l-a însoțit în anul 325 pe episcopul său, Alexandru, la Sinodul I ecumenic de la Niceea, unde a fost osândit arianismul. Deși încă foarte tânăr, s-a remarcat prin limpezimea cu care apăra credința. Trei ani mai târziu, în 328, avea să urce el însuși pe scaunul de arhiepiscop al Alexandriei, pe care avea să-l poarte, cu întreruperi, aproape jumătate de veac.

Miezul luptei lui a fost un singur adevăr: Fiul este de o ființă cu Tatăl, Dumnezeu adevărat, iar nu o făptură. Atanasie a înțeles, mai bine decât mulți în vremea sa, ce se afla în joc. În scrierea sa „Despre întruparea Cuvântului” arată că numai dacă Cel ce S-a făcut om este Dumnezeu adevărat, omul poate fi cu adevărat mântuit și înnoit. Dacă Hristos ar fi doar o creatură, mântuirea noastră ar rămâne o nălucire.

Statornic în surghiun

Pentru această statornicie a plătit un preț uriaș. De cinci ori a fost izgonit de pe scaunul său și trimis în surghiun, adunând laolaltă aproape șaptesprezece ani de exil. A fost prigonit sub mai mulți împărați, unii dintre ei părtinitori ai arienilor. A fost clevetit, învinuit pe nedrept, silit să fugă în pustia Egiptului, unde a fost adăpostit de monahi. De multe ori s-a părut că întreaga lume se ridicase împotriva lui.

Tocmai de aici s-a născut vorba rămasă peste veacuri: „Atanasie împotriva întregii lumi”. Când aproape toți episcopii, apăsați de puterea împărătească, șovăiau ori primeau formule înșelătoare, el a rămas neclintit. Nu se sprijinea pe numărul celor de o parte, ci pe adevărul primit de la Apostoli.

Atanasie nu a fost numai un luptător, ci și un mare dascăl duhovnicesc. Prin „Viața Cuviosului Antonie cel Mare” a făcut cunoscută lumii întregi comoara monahismului egiptean și a aprins în multe inimi dorul după viața cea îngerească. Scrierile lui împotriva arienilor au înarmat generații întregi de credincioși cu limpezime în cuget.

S-a mutat la Domnul în anul 373, în pace, în cetatea sa dragă, Alexandria, fără să apuce a vedea biruința deplină a credinței pentru care se ostenise. Aceasta avea să vină abia opt ani mai târziu, la al doilea Sinod ecumenic, din 381. Dar temelia fusese așezată de mâna lui.

Biserica îl cinstește ca pe unul dintre marii ei dascăli și îl prăznuiește, împreună cu Sfântul Chiril al Alexandriei, la 18 ianuarie. Viața lui ne învață că adevărul nu se măsoară după mulțimea glasurilor, ci după credincioșia față de Hristos.