În inima Crezului, acolo unde mărturisim despre Domnul Iisus Hristos, se află o sintagmă care pare simplă, dar care a costat Biserica ani de lupte, iar pe unii dintre fiii ei prigoană și surghiun: Fiul este „de o ființă cu Tatăl”. În limba greacă, în care a fost scris Crezul, acest adevăr a fost rostit printr-un singur cuvânt: homoousios.

Cuvântul înseamnă „de aceeași ființă”, „de aceeași fire dumnezeiască”. Prin el, Părinții de la Sinodul I ecumenic din Niceea, anul 325, au mărturisit că Fiul nu este o făptură, oricât de înaltă, ci Dumnezeu adevărat, având aceeași ființă cu Tatăl. El nu a fost făcut, ci născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, așa cum lumina se naște din lumină, fără ca izvorul ei să scadă. De aici și cuvintele pe care le rostim: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl”.

Acest cuvânt a fost ales anume împotriva arianismului. Arie învăța că Fiul a fost adus la ființă din nimic și că „a fost o vreme când El nu era”. Părinții au căutat un temei pe care erezia să nu-l poată răstălmăci. Multe formule luate din Scriptură puteau fi întoarse și tâlcuite viclean de arieni; homoousios însă nu putea fi primit de ei fără a-și lepăda învățătura. Tocmai limpezimea lui l-a făcut de neînlocuit.

Deosebirea de un singur iota

Alegerea nu a fost lesnicioasă. Cuvântul nu se găsește ca atare în Sfânta Scriptură, iar cu un veac mai înainte fusese folosit greșit de un eretic, Pavel de Samosata, osândit la Antiohia. De aceea unii episcopi, altminteri drept-credincioși, se temeau de el. A fost nevoie de multă chibzuință pentru ca Biserica să înțeleagă că același cuvânt, curățat de tâlcuirea greșită, spune cel mai bine adevărul despre Fiul.

Lupta a mers uneori până la o singură literă. Unii propuneau cuvântul homoiousios, adică „de o ființă asemănătoare”, care se deosebea de homoousios doar printr-un iota, cea mai mică literă a alfabetului grecesc. Dar între „aceeași ființă” și „ființă asemănătoare” se afla o prăpastie: cea dintâi mărturisește dumnezeirea deplină a Fiului, cealaltă o umbrește. De aici a rămas până astăzi zicala despre neînțelegerea care ține „de un iota”.

Deplina biruință a acestui cuvânt a venit prin osteneala unor mari Părinți, între care Sfântul Atanasie cel Mare, și a fost pecetluită la al doilea Sinod ecumenic, de la Constantinopol, în 381. De atunci, „de o ființă cu Tatăl” a rămas neclintit în Crezul pe care îl rostim, temelie a mărturisirii noastre.

Când spunem astăzi aceste cuvinte, mărturisim mai mult decât o formulă. Spunem că, în Iisus Hristos, Însuși Dumnezeu S-a apropiat de noi. Iar dacă Cel răstignit și înviat este Dumnezeu adevărat, atunci mântuirea noastră este deplină și nezdruncinată. Nu este o dezbatere de demult, ci temeiul rugăciunii noastre de fiecare zi. Într-un singur cuvânt, Biserica a păzit însăși nădejdea lumii.