Icoana nu este un tablou religios, ci o mărturisire de credință zugrăvită în culoare. De aceea, cel care o lucrează nu pictează după bunul plac, ci urmează un canon primit din veac, o rânduială care leagă mâna iconarului de Predania Bisericii.
De ce icoana nu este un portret obișnuit
Un portret caută să prindă chipul trecător al unui om, așa cum arată el într-o clipă. Icoana, dimpotrivă, arată omul îndumnezeit, pătruns de harul Duhului Sfânt. Sfinții sunt zugrăviți nu în trupul stricăcios, ci în starea de slavă spre care ne cheamă și pe noi Hristos. Din această pricină chipurile din icoane au trăsături liniștite, ochii mari și adânci, gura mică — semn al vieții duhovnicești, care mai mult ascultă și se roagă decât grăiește.
Fondul de aur nu este o simplă podoabă. El închipuie lumina cea neapropiată a Împărăției, în care nu mai este umbră, nici apus. Icoana nu are o singură sursă de lumină, precum tablourile lumești, fiindcă sfinții strălucesc ei înșiși, luminați dinlăuntru. Chiar și perspectiva este întoarsă: liniile nu fug spre zare, ci se deschid spre cel care privește, ca și cum lumea icoanei ne cuprinde pe noi, iar nu noi pe ea.
Canonul și erminia
Iconarul lucrează după erminie — cartea meșteșugului, care cuprinde deopotrivă rețete de lucru și rânduieli duhovnicești. Cea mai cunoscută este Erminia lui Dionisie din Furna, alcătuită în veacul al XVIII-lea, dar predania este mult mai veche. Chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al sfinților nu se născocește, ci se primește din modele vechi, păstrate cu evlavie. Astfel, un credincios din Grecia, din Rusia ori din România recunoaște aceleași chipuri, fiindcă Biserica este una.
Lucrarea începe pe o scândură bine uscată, peste care se așază pânza și gletul (levkasul). Culorile se freacă în gălbenuș de ou, iar chipul se zugrăvește de la întuneric spre lumină: mai întâi tonurile adânci, apoi razele care se adaugă treptat, până ce fața se luminează. Este însăși icoana drumului nostru duhovnicesc, de la umbra păcatului spre lumina lui Hristos.
Numele care sfințește icoana
O icoană nu este întreagă fără numele celui zugrăvit. Slova scrisă lângă chip arată cine este cel închipuit și leagă icoana de prototipul ei. De aceea cinstirea adusă icoanei nu se oprește la lemn și culoare, ci urcă la sfântul însuși. După adevărul întărit la Sinodul al VII-lea ecumenic, cinstea adusă chipului trece la cel închipuit.
Iconarul, la rândul lui, nu-și caută slava. De aceea iscălește adesea smerit, „prin mâna” cutărui rob al lui Dumnezeu, mărturisind că adevăratul zugrav este harul. Postul, rugăciunea și spovedania însoțesc lucrul, fiindcă icoana se naște din rugăciune și cheamă la rugăciune.
Cine dorește să înțeleagă mai adânc temeiul acestei rânduieli poate citi despre icoanele ortodoxe și despre cinstirea icoanelor, iar despre marele apărător al sfintelor icoane, la Sfântul Ioan Damaschin.