Sfântul Ioan Damaschin stă la hotarul dintre veacul Sfinților Părinți și cel al Bizanțului deplin. A apărat sfintele icoane atunci când stăpânirea le prigonea și a adunat toată învățătura de dinaintea lui într-o carte care avea să hrănească Biserica veacuri de-a rândul.
S-a născut în jurul anului 675 la Damasc, într-o familie creștină de vază, care slujea în cârmuirea Califatului. A purtat el însuși, o vreme, o dregătorie înaltă în vistieria din Damasc. Trăind sub stăpânire musulmană, se afla în afara puterii împăratului bizantin — lucru care i-a îngăduit să scrie slobod atunci când, la Constantinopol, se dezlănțuise prigoana. Mai târziu a lăsat lumea și s-a făcut monah la mănăstirea Sfântul Sava, lângă Ierusalim, unde a fost hirotonit preot.
Apărătorul sfintelor icoane
Pe la anul 726, împăratul Leon al III-lea a pornit lupta împotriva icoanelor — iconoclasmul —, socotind cinstirea lor o închinare la idoli. Din liniștea mănăstirii, Ioan a scris Trei cuvântări împotriva celor ce defaimă sfintele icoane, temelia întregii apărări de mai târziu.
Deosebirea pe care a făcut-o a rămas hotărâtoare: icoanei nu i se cuvine închinarea de slujire, care se dă numai lui Dumnezeu, ci cinstirea, iar cinstea dată chipului urcă spre cel închipuit în el. Iar temeiul îngăduinței de a-L zugrăvi pe Hristos este însăși Întruparea: „Nu mă închin materiei, ci Făcătorului materiei, Care S-a făcut materie pentru mine”. Fiindcă Dumnezeu cel nevăzut S-a făcut om văzut, El poate fi acum zugrăvit; a tăgădui icoana înseamnă a te îndoi de adevărul întrupării lui Hristos.
„Dogmatica” și cântările Bisericii
Cealaltă mare lucrare a lui este Izvorul cunoașterii, a cărei parte de căpetenie, numită îndeobște Dogmatica, este cea dintâi înfățișare rânduită și cuprinzătoare a credinței ortodoxe. În ea, Ioan a strâns laolaltă învățătura Sinoadelor și a Părinților de dinaintea lui despre Sfânta Treime, despre Întrupare și despre mântuire — aceeași credință mărturisită pe scurt în Crez. Cartea a fost atât de prețuită, încât a hrănit deopotrivă Răsăritul și Apusul.
Ioan a fost și un mare imnograf: multe cântări ale Bisericii, între care Canonul Învierii — „Ziua Învierii” —, îi poartă pecetea. A trecut la Domnul în jurul anului 749, la mănăstirea Sfântul Sava. Cinstirea icoanelor, pe care a apărat-o, a fost întărită mai apoi de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787), la ani buni după moartea lui.
Mulți îl socotesc „cel din urmă dintre Sfinții Părinți”, cel care a pecetluit veacul lor de aur. Cine dorește să înțeleagă locul lui între ceilalți dascăli poate citi despre Sfinții Părinți ai Bisericii și despre înaintașul său, Sfântul Maxim Mărturisitorul.