Icoana nu este un simplu tablou religios, ci o fereastră deschisă către cer. Prin ea, Biserica ne cheamă să privim dincolo de lemn și de culoare, spre chipul viu al Mântuitorului, al Maicii Domnului și al sfinților.

Cuvântul „icoană” vine din grecescul eikon, care înseamnă „chip” sau „asemănare”. O icoană nu vrea să fie o fotografie și nici o operă de artă făcută doar ca să placă ochiului. Ea este o mărturisire de credință zugrăvită în culori, o predică fără cuvinte care ne strânge inima spre rugăciune și spre întâlnirea cu cele sfinte.

O fereastră, nu un idol

Adesea, cei care se tem de icoane le socotesc idoli, ca aceia pe care Legea veche îi osândea. Dar între idol și icoană este o prăpastie. Idolul înfățișează ceva ce nu există — un dumnezeu mincinos, plăsmuit de mintea omului. Icoana, dimpotrivă, arată ceva ce s-a petrecut cu adevărat: pe Dumnezeu Cel viu, care S-a arătat în trup, și pe cei care au strălucit prin harul Lui.

De aceea spunem că icoana este ca o fereastră. Când privim pe geam, nu ne oprim la sticlă, ci vedem dincolo de ea. La fel, când stăm înaintea unei icoane, cinstirea noastră nu rămâne la lemn și la vopsea, ci urcă spre cel zugrăvit pe ea. Icoana ne deschide o cale spre cer, ca să nu ne rugăm în gol, ci privind chipul Celui către care vorbim. Despre felul cuvenit al acestei cinstiri vorbim pe larg în articolul despre cinstirea icoanelor.

Icoana mărturisește Întruparea

De ce ne este îngăduit să-L înfățișăm pe Dumnezeu în icoană? Pentru că El Însuși S-a făcut om. În Vechiul Testament, nimeni nu putea face chip lui Dumnezeu, fiindcă nimeni nu-L văzuse și nu-L putea vedea. Dar, la plinirea vremii, „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14). Cel nevăzut S-a făcut văzut, Cel necuprins a luat chip de om și a putut fi privit cu ochii, atins cu mâinile, zugrăvit în culori.

Așadar, icoana nu este o închipuire, ci o urmare firească a Întrupării Domnului. Sfântul Ioan Damaschin, marele apărător al sfintelor icoane, mărturisea că nu se închină materiei, ci Ziditorului materiei, care S-a făcut materie pentru mântuirea noastră. A tăgădui icoana lui Hristos înseamnă, în adânc, a tăgădui că Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om.

O chemare la rugăciune

Icoana nu este făcută ca să fie doar privită, ci ca să ne ajute să ne rugăm. Ea ne adună mintea risipită, ne pune înainte chipul Mântuitorului Hristos și al sfinților și ne cheamă la o legătură vie cu ei. Prin ea, casa devine o mică biserică, iar ochii trupului slujesc ochilor sufletului.

Iată de ce Biserica Ortodoxă a păzit cu atâta grijă icoanele ortodoxe: pentru că ele mărturisesc, tăcut și luminos, credința noastră în Dumnezeul Cel viu, care din iubire S-a apropiat de noi până a putea fi zugrăvit.