La Întâmpinarea Domnului, prăznuită la 2 februarie, Pruncul Iisus este adus la Templu, iar bătrânul Simeon Îl primește în brațe. Este întâlnirea dintre Legea cea veche, care aștepta, și Mântuitorul care împlinește toate făgăduințele.
Ce prăznuim
La patruzeci de zile de la Naștere, după rânduiala Legii, Fecioara Maria și dreptul Iosif aduc Pruncul la Templul din Ierusalim, ca să-L înfățișeze Domnului. Acolo îi întâmpină doi bătrâni sfinți: Simeon, căruia i se făgăduise că nu va muri până nu va vedea pe Hristos, și proorocița Ana. Praznicul se numește Întâmpinare, adică întâlnire. În multe locuri, credincioșii aduc la biserică lumânări care se binecuvântează în această zi, ca semn al lui Hristos, Lumina lumii, pe care bătrânul Simeon L-a văzut cu ochii săi.
Temeiul din Sfânta Scriptură
Evanghelistul Luca istorisește pe larg acest praznic (Luca 2, 22-40). Primind Pruncul în brațe, Simeon rostește cuvintele care au intrat în rugăciunea Bisericii: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta” (Luca 2, 29-30). El Îl numește „lumină spre descoperirea neamurilor” și vestește Maicii că prin sufletul ei va trece sabie (Luca 2, 32-35).
Semnificația teologică
Întâmpinarea ne arată că Cel adus la Templu este chiar Stăpânul Templului. Bătrânul Simeon închipuie întreaga omenire de dinainte de Hristos, care aștepta mântuirea; primindu-L, Legea veche își află împlinirea în Cel pe care Crezul Îl mărturisește „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Pruncul cel purtat în brațe este Ziditorul care Se supune de bunăvoie Legii, ca să ne izbăvească de sub jugul ei. Prin cuvintele sale, Simeon vestește totodată bucuria mântuirii, dar și Crucea: acest Prunc va fi „semn de împotrivire”, iar prin sufletul Maicii va trece durerea.
Astfel, praznicul leagă smerenia Nașterii de lucrarea mântuitoare care va urma. El se înțelege mai deplin alături de Nașterea Domnului și de mărturisirea că Iisus Hristos este Dumnezeu și om.
Însemnătatea duhovnicească
Întâmpinarea ne învață răbdarea sfântă a așteptării. Simeon și Ana au îmbătrânit în rugăciune și în credincioșie, iar la vremea cuvenită au primit bucuria întâlnirii cu Hristos. Așa suntem chemați și noi: să-L întâmpinăm pe Domnul cu inima curată, în rugăciune și în răbdare, știind că nicio așteptare bineplăcută lui Dumnezeu nu rămâne fără rod. Bătrânețea lui Simeon și văduvia îndelungată a Anei ne arată că fiecare vârstă și fiecare încercare pot deveni prilej de întâlnire cu Domnul.
Sărbătoarea ne cheamă să-L purtăm pe Hristos în brațele sufletului, cum L-a purtat Simeon. O putem așeza în rândul celorlalte sărbători creștine și în lumina credinței mărturisite în Crezul ortodox.