La Schimbarea la Față, prăznuită la 6 august, Domnul Iisus Hristos Își arată slava dumnezeiască pe Muntele Tabor, înaintea a trei ucenici. Fața Lui strălucește ca soarele, iar glasul Tatălui mărturisește din nou că El este Fiul cel iubit.

Ce prăznuim

Prăznuim clipa în care Hristos, luând cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, Se suie pe munte și Se schimbă la față înaintea lor. Veșmintele Lui se fac albe ca lumina, iar alături de El se arată Moise și Ilie, vorbind despre plinirea pe care El avea să o săvârșească la Ierusalim. Cuprins de bucurie, Petru dorea să facă trei colibe pe munte, ca să rămână în acea slavă, dar un nor luminos i-a acoperit.

Temeiul din Sfânta Scriptură

Praznicul este istorisit de trei evangheliști (Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-8; Luca 9, 28-36). „A strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Din nor, glasul Tatălui a grăit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta să-L ascultați” (Matei 17, 5). Iar Sfântul Apostol Petru avea să mărturisească mai târziu că au fost „văzători ai slavei Lui” (2 Petru 1, 16-18).

Semnificația teologică

Schimbarea la Față descoperă dumnezeirea ascunsă în firea omenească a lui Hristos. Lumina de pe Tabor nu este a acestei lumi, ci strălucirea slavei dumnezeiești, „lumină din lumină”, cum mărturisim în Crez. Moise și Ilie, adică Legea și Proorocii, stau de vorbă cu Cel pe care Îl vestiseră, arătând că întreaga Scriptură duce spre Hristos. Ucenicii văd cât pot cuprinde din slava Celui ce este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

Domnul le arată slava înainte de Patimă, ca la vremea Crucii ei să-și amintească faptul că a suferit de bunăvoie. Taina se adâncește citind despre Iisus Hristos, Dumnezeu și om și despre Nașterea Domnului, unde aceeași dumnezeire Se ascunde în trup de Prunc.

Însemnătatea duhovnicească

Schimbarea la Față este praznicul luminii și al nădejdii. Ea ne arată ținta vieții creștine: preschimbarea omului prin harul lui Dumnezeu, ca și noi să ne umplem de lumina cea neînserată. Sfinții Părinți învață că, prin rugăciune curată și viață în har, credinciosul poate gusta încă de aici din lumina Taborului. De aceea, la acest praznic se binecuvântează și roadele noi, mai ales strugurii, ca semn al firii înnoite și aduse spre Dumnezeu.

Praznicul ne cheamă să urcăm muntele rugăciunii, lăsând grijile de jos, ca să vedem lumina lui Hristos. O putem așeza în rândul celorlalte sărbători creștine și în lumina credinței mărturisite în Crezul ortodox.