Puține întrebări ne tulbură mai mult decât aceasta: ce se întâmplă cu noi după moarte? Credința ortodoxă nu ne lasă în întuneric. În Crezul mărturisim, la sfârșit: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Moartea nu este, pentru creștin, o prăpastie fără fund, ci o trecere.

Mai întâi se cuvine să spunem limpede ce este moartea. Ea nu înseamnă nimicirea omului, ci despărțirea sufletului de trup. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, dar sufletul, care este nemuritor, își urmează calea către Dumnezeu, Cel ce l-a zidit. Omul întreg nu piere; el așteaptă ziua în care trupul și sufletul se vor uni din nou.

Judecata cea deosebită

Îndată după moarte, sufletul se înfățișează înaintea lui Dumnezeu la ceea ce Sfinții Părinți numesc judecata particulară sau deosebită — deosebită de Judecata cea de obște de la sfârșitul veacurilor. Nu este o cântărire rece, ci o întâlnire: sufletul se vede pe sine în lumina lui Dumnezeu, așa cum a fost cu adevărat. „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27).

În urma acestei judecăți, sufletul cunoaște deja o pregustare — fie a fericirii celor drepți, fie a durerii celor ce s-au depărtat de Dumnezeu. Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr ne arată tocmai aceasta: încă înainte de învierea de obște, unul se odihnește în sânul lui Avraam, iar celălalt se chinuie (Luca 16, 19-31).

O stare care nu este încă cea din urmă

Aici este nevoie de multă luare-aminte. Această fericire sau durere de după moarte este numai o pregustare, nu răsplata deplină. Sufletul, despărțit de trup, nu este încă omul întreg. Starea desăvârșită și veșnică — bucuria sau osânda deplină — vine abia după învierea de obște și Judecata din urmă, când fiecare va primi după cum a lucrat, cu trupul și cu sufletul laolaltă.

De aceea Biserica nu vorbește despre soarta celor adormiți ca despre ceva pe deplin pecetluit înainte de vreme. Între moarte și învierea cea de obște, cei plecați dintre noi rămân încă legați de noi prin dragoste și prin rugăciune.

Rugăciunea pentru cei adormiți

Tocmai de aceea ne rugăm pentru cei răposați. La fiecare Liturghie, la parastase și pomeniri și prin milostenia făcută în numele lor, cerem lui Dumnezeu odihnă și iertare pentru cei adormiți. Această rugăciune nu ar avea niciun rost dacă totul s-ar fi hotărât deja, în chip cu totul neschimbat. Biserica cea de pe pământ și cea din ceruri rămân un singur trup, iar dragostea trece dincolo de moarte.

Așadar, creștinul nu privește moartea cu deznădejde, ci cu nădejdea învierii. Cel ce a trăit în Hristos și s-a hrănit din Sfintele Taine adoarme întru nădejdea vieții celei veșnice. Iar despre ce va să fie la sfârșitul veacurilor — învierea tuturor și viața cea fără de sfârșit — vom vorbi mai pe larg în cele ce urmează.